Este vorba despre bunelul dinspre mamă al bunicului meu din partea tatălui, consemnat în arborele nostru genealogic ca preot, dintr-un șir lung de preoți ortodocși(ultimul fiind moșu popa, pe care l-am mai pomenit pe R. C)

Acest străbun al meu se numea I. Andreescu, fără nici o relație de rudenie cu pictorul român I. A. Era preotul  sau mai degrabă-având doar seminarul teologic, nu și facultatea de teologie-popa din comuna Căpreni, la sfârșitul secolului XIX și primii 10 ani ai sec XX.

A avut o viață grea, întrucât soția i-a murit la vârsta de 29 de ani, la nașterea celui de-al cincilea copil, iar dânsul, văduv, a crescut singur toți pruncii. Și, pentru că pe atunci (și cam până la sfârșitul celui de-al doilea război mondial) se lua în serios porunca lui Pavel ca prezbiterul/episcopul (preotul-în traducerile ortodoxe) să fie bărbatul unei singure soții, a rămas văduv până la moartea lui, la o vârstă înaintată.

În timpul răscoalei de la 1907 a ascuns în beciul și în livada sa țărani rebeli, căutați pentru a fi spânzurați. Nu au fost găsiți(nici măcar căutați la dânsul), întrucât un preot nu putea fi, pe atunci, bănuit de complicitate cu tâlharii.

I-a ascuns, dar i-a îndrumat bine, spunându-le că „cine scoate sabia, de sabie va pieri” și i-a sfătuit să nu mai creadă lozinci de genul „libertate, egalitate, fraternitate!”Căci asemenea motto-uri au avut masonii ce au provocat multe revoluții, îndeosebi pe cea sângeroasă, cu teroarea ghilotinei, din Franța, 1789.

Și, mai ales, le declara că... . „egalitate nu e nici în Rai. Căci există acolo heruvimi pe care stă Tronul și serafimi care cântă, iar sfinții au străluciri diferite la cununi, iar unii sunt mai aproape sau mai departe de Tronul Slavei, în funcție de vrednicia lor... iar mucenicii au cununa cea mai strălucitoare”.

După ce i-a ocrotit și hrănit câteva săptămâni pe sătenii răsculați, a venit grațierea de la regele Carol I. Țăranii s-au întors în satele lor, unii cu o inimă nouă, ca Jean Valjean după întâlnirea cu Monseniorul de Bienvenu (din romanul „Mizerabilii” de V. Hugo).

A urmat apoi o viață schimbată, pentru cei ce scăpaseră astfel și nu au mai aspirat la haiducie... sau la răscoale sângeroase, cu jafuri și violuri cum a fost cea de la 1907, din România(începută în comuna Flămânzi, din Modova, s-a întins în mai tot regatul României, ce atunci nu includea Transilvania).

Stră-străbunicul meu a plecat la cele veșnice la vârsta venerabilă de 89 de ani, având un palmares de fapte bune și o reputație de popă sfânt (necanonizat, din fericire). Mormântul lui este în curtea bisericii din comuna Căpreni, județul Gorj, alături de cel al soției.

Aflând despre viața lui din povestirile tatălui și bunicului meu(„moșu popa”), am rămas pe gânduri. Am impresia că ortodocșii secolului XIX și începutului de sec XX(din așa numita „la belle epoque”) erau mai pocăiți decât evanghelicii secolului XXI. Dacă preoții văduvi nu se mai recăsătoreau... cât despre curvie, preacurvie sau alte păcate sexuale, nici nu se pomeneau în rândurile lor. Iar prin ascunderea țăranilor răsculați, cred că străbunul meu era la nivelul quakerilor din SUA sec. XIX, care adăposteau sclavii negri fugari. Cu riscul de a suporta consecințele din partea autorităților. . Căci ei se temeau mai mult de Dumnezeu, decât de stăpâniri vremelnice și iubeau oamenii mai mult decât bogățiile lumii acesteia.

Pentru că credeau că „un suflet valorează mai mult decât toate comorile”, Te proslăvim, Doamne Isuse, pentru înaintașii noștri creștini!